Imnul roților de tren

Sigur, 1907 e mai vechi decât 1923. Are mai multe trofee recente și un impact ceva mai mare în memoria colectivă a microbistului de ocazie sau a suporterului fidel. Dar lipsește ceva... N-are suflet. În fotbal, nu există nimic fără suflet. Lorzi sau simpli vorbitori de cockney, englezii știu să respecte fotbalul. La noi, așa ceva nu se găsește așa de des. Am văzut doar două momente magistrale în tot fotbalul ăsta al nostru. Am văzut Poli Timișoara pierzând cu 8-1 la ea acasă, în ovațiile a 30.000 de suflete. ȘI ținem cu Rapidul. Ei bine, asta e o suferință aparte, o boală misterioasă și feroce, contagioasă și irecuperabilă, vișinie și recidivă deopotrivă. Dacă ai mers o dată în Giulești, știi ce spun. Nebunii ăia care cântă de tremură geamurile blocurilor de peste Calea Giulești, ei n-au venit degeaba acolo. Blocurile care se uită la stadion se îmbracă în sărbătoare când joacă Rapidul. Și Podul Grant fierbe. Dacă te apropii de stadion și nu știi ce e acolo, dacă nu ești bucureștean, chibiț ori la curent, simți electricul de lângă teatru cum își azvârle, frumos și sobru, istoria spre cer... Au fost mii de meciuri, multe frumoase, multe urâte, multe goluri, mult mai multe bare, obligatoriu toate premiante la concursuri de frumusețe! meciuri memorabile și înjurături la fel de spumoase ca replicile subversive ale galeriei. Galeria lu Rapid, aia care n-a fost membră de partid...

Am fost la meciuri. Nu poți să stai la un loc. Dacă taci, te pomenești ridicat în picioare pe nesimțite, te arunci spre văzduh să vezi, peste șapca puștiului din față, cum alunecă mingea la doi pași de tine, pe verdele care nicăieri nu e mai proaspăt ca aici, la doi pași de locomotive și ulei de motoare Diesel. Dacă te iai valul și începi să cânți, te trezești la un moment dat că taci, pentru că nu mai ai voce. Și e de-abia minutul treizeci și cinci.

Am fost la meci, cred că v-ați prins deja. La istoricul 0-5 cu CFR Cluj. Ăia de la 1907... Zic ”istoric” pentru că n-au mai avut parte de așa scor acasă. Niciodată în ultimii 10 ani. E ceva, totuși, nu? De altfel, acum vreo 60 de ani, a mai fost un 12-2 în Giulești, dar asta e altă istorie.

Revenim la meciul contemporan. Am ajuns în cartierul cu stadionul. Liniște. Dacă nu era polițistul în răspântie (citiți ”intersecție”, dacă vă convine), nu știam că se petrece ceva pe acolo. Pe străzi, la fel, nimic.

”Tati, hai acasă!” Motoraș, piticul cel rapidist de când mai avea 6 luni până să se nască, era teribil de plictisit. (precizez aici, pentru orice ulterioară întrebare, că primul lui meci a fost un și mai istoric Rapid-Oțelul, celebrul meci în care Costin Lazăr a refuzat un penalty. A fost ultima notă de 10 pe care a dat-o Gazeta în fotbalul românesc.)

Mi-a căzut cerul în cap! După ce am cântat toată săptămâna, ne-am pregătit arsenalul de replici și am rememorat în gând și cu voce tare tot ce strigă celebra galeria lu Rapid, acuma să mergem acasă???? Păi cum așa?

”Tati, mi-e somn!” Hopa! Asta nu era la repetiții, de unde a apărut? Mă rog, lungim pasul nițel, începem să cântăm - în surdină, deși puteam la fel de bine să o facem și în gura mare, că nu era nimeni pe stradă, deși vedeam stâlpii nocturnei - și hai pe stadion!

Intrăm - jos pălăria, curat, civilizat, matematic - și ne așezăm. Adică stăm pe scaunele indicate pe bilete. Deja mi se taie avântul și mie, aici lumea stă jos. și meciul începuse deja. Doar undeva, într-un colț, niște băieți de liceu scandau CFR! CFR! CFR! Dar fără mare convingere. Cel puțin, nu cât să acopere zumzăitul continuu al sectorului unde stau ”miticii” (lămuriți-mă, vă rog, asupra etimologiei termenului. Plătesc.) Altfel, liniște. Prea multă liniște. Plicticos, avea dreptate motorașu, ”hai acasă...” Cred și eu, nimeni nu cântă, nimeni nu încurajează echipa, nimic. Aici fotbalul se joacă numai pe teren. Săracii, ei n-au înțeles nimic din treaba asta cu fotbalul, care ”nu e o simplă chestiune de viață și de moarte, e mult mai mult de atât” (Bill Shankley).

Se face 1-0 pentru Rapid. Piticul și cum mine de bucurăm tainic, între niște capete de clujeni care parcă nu înțeleg ce se petrece jos, în iarbă. Ai zice că au venit să vadă cum citește cineva Mersul Trenurilor, nu un derby vișiniu. Ceva nu se leagă, oamenii nu simt inima din iarbă. Deci, 1-0. Altfel, nimic spectaculos. Chiar anost, mai ales tribunele. Aici, lenea e maximă, nici măcar nu se aplaudă, se bate din picioare în tribuna de oțel, minerește... Urâtă treabă.

La pauză, plecăm. Acasă, mă uit la scor. Tot 1-0. Trist, trist iremediabil. Motoraș doarme deja, doborât de plictiseala unui meci fără spectatori. Auzi, cu 25.000 de privitori în tribune și cu galerie de la București... Cum să nu dormi? în 5 minute, mă uit din nou.

Ei bine, dragilor, aici se petrece ceva. Aici a început unul din minunatele sferturi de oră legendare ale Rapidului. TREI - ZERO! Hait, să vezi că am plecat cam devreme! Dar nu mă mir. După niște ani, un rapidist știe să nu se mai mire. Să nu se mai supere la eșecuri! Să se bucure ponderat la victorii. Un rapidist e totul sau nimic, dar știe că după un meci mare vine unul și mai mare. Dacă Rapidul ar juca numai cu echipele care se califică în finala Ligii Campionilor, probabil că ar supăra pe multă lume, cu precădere mafia pariurilor.

Dar, pentru Rapid există mereu și echipele de pe ultimul loc. Ei, alea sunt derby-urile adevărate. Atunci când pierzi la scor cu echipe care au mai puține puncte decât crampoanele portarului, atunci știi sigur că a jucat Rapid.

5-0. mda, nimic... CEEEEEEE? Cum CINCI - ZERO?Ppăi adineauri erai trei, când s-a făcut 5. și meciul se terminase. CINCI la ZERO, la echipa de pe primul loc. La campioana a două din ultimele trei sezoane. La echipa care a bătut Roma, pe Olimpico.... Ceva nu se leagă, așa-i? Nimeni nu mai înțelege nimic. Ultima oară când Rapidul săvârșea un meci atât de mare, era în Giulești, cu Steaua. A fost atunci 5-1, să nu se supere Pantelis, care a fost și azi pe teren.

Doar rapidiștii mei nu se miră. Nici nu se avântă prea mult spre cer cu bucuria. Rapidul are consecvența ploii de vară și eleganța unui balerin când trebuie să dea cu bâta în baltă. Cu o seninătate demnă de un copil mic, Locomotiva București oferă puncte tuturor. Dacă rapidul ar căpăta măcar o zecime din punctele pe care le-a aruncat din vagonul de poștă, prin halte anonime și prin coclauri pustii, ar fi echipa cu cele mai multe victorii din orice campionat din lume. Probabil că ar fi avut nevoie de un depou separat doar pentru trofee...

Dar Rapidul e frumos, darnic și inocent ca o piatră în geamul vecinului. De asta ținem noi cu Rapid, că ne simțim mai noi înșine ca niciodată și ca nicăieri când citim un clasament, minuta unui meci pierdut fără speranță cu ultima clasată ori cronica imposibil de generoasă în epitete după o victorie cutremurătoare. Mai țineți minte Hamburgul? Ăsta e Rapidul...

Sanie cu pompa de muci

Am fost la săniat. Sau săniuş? Ne-am dat cu sania. Mă rog, am stat pe sanie şi tati/mami au tras precum renii, pe rând. Prin zăpadă măricică, dar pe vreme frumoasă. Şi am fost şi am văzut iezi şi miei. Miiiiiici, mici de tot, de vreo 2 ore unii din ei. care au behăit subţirel şi au venit curioşi să mă roadă de cizmuliţele cele galbene. Nu, stai, ăia erau iezii, care mi-au ros şireturile de la cizmuliţele galbene. Probabil pentru că aveau o bilă în vârf. Şi apoi am fpst la miei. Dar până la miei am trecut pe la oi. Care au venit toate, buluc, să-mi mănânce cizmele cele galbene. Cizmele, nu şireturile. Chestie de gust, de, oile nu sunt capre. A, şi poate şi pentru că baciu' dă ştiuleţi de porumb la oi.

Dar apoi am fost cu sania. Teribil de mult mi-a plăcut, mai ales că toată - dar TOATĂ - repriza de săniat am stat cu o minge, lui Rozi, în braţe. Dar a fost interesant, am cerut în repetate rânduri să-mi fie prezentate utilajele de deszăpezire pe toate părţile. Şiiii m-am dus să mă joc cu "iepusii", motiv pentru tati să se arunce în zăpadă. Doar aşa, pentru că avea un metru înalţime şi pentru că prea era imaculată, fără nici o urmă de la nimeni în ea.

Şi apoi am făcut muci şi febră şi am fost consemnat la domiciliu de tantiile de la grădiniţă. Eu şi încă o ciurdă de copii, care erau frumos aliniaţi la cabinetul medical, ei pe dinăuntru, părinţii pe dinafară, fiecare aştepta să-şi ia pachetu' în primire şi să meargă la doctor, pentru prescripţie de medicamente antitermice. Ceea ce am făcut şi eu, motiv pentru încă o repriză de jucat cu maşinile din cabinetul pediatrului. Care mi-a prescris şi mie Panadol şi Nurofen şi Ibalgin. Am luat, cât mi-a dat mami. Şi azi am rămas acasă, aşadar. EU CU TATI. Singuri. A fost de vis: Thomas, Chuggington, un robot, desenat pe uşi şi mese, făcut scandal - puţin - şi împrăştiat jucării. Mâncat, jucat, râs cu tati. Dormit după masă, tot cu tati. Şi, bineînţeles şi inevitabil, tati a uitat să-mi dea medicamentu'. Dă-l încolo, oricum era roz de fete şi n-vea nici roţi sau ceva atrăgător. Şi mai e şi lipicios, pe deasupra. Oricum, ca să mă revanşez, mi-am şters singur ochelarii. asta după ce am testat limitele mecanice ale deformării elastice a aliajului de titan din care sunt făcute braţele ramelor. Şi după ce am dat cu ochelarii de pământ, doar aşa, pentru că sunt de plastic durificat lentilele. Şi CE, că nu s-a spart peretele... plastic durificat, pe naiba! Data viitoare, o să încerc cu ceva mai solid. Eventual, calculatoru' lu' tati.

Spor la treabă, mă duc să mă cert cu mami/tati , că încearcă să-mi scoată mucii cu o pompiţă îngrozitoare, cu şase capete, fiecare dotat cu propriul cazan de flăcări şi o baterie de rachete SCUD, fiecare dotată cu un rând de drujbe fioroase, cu motoare V8 şi cu câte o freză de dentist în vârf. Ca să nu mai zic că nici nu-mi place de pompa aia...

Gădiniţă

Fără "R", aţi citit bine. Am fost la gădiniţă. Prima oară. Ne-a plăcut, am zis că mai mergem "şi mâine". N-am plâns tare. De fapt, mai deloc. Doar un pic, la început, că mami şi tati s-au dus să stea cu doamna asistentă. Dar doamna asistentă mi-a spus că mami şi tati stau cu ea şi atunci n-am mai plâns. M-am jucat. N-am mâncat eu cine ştie ce, dar nici n-am rămas de căruţă. Am făcut mare scandal înainte de masă, totuşi. Dar pe bună dreptate: AU VRUT SĂ-MI IA MAŞINA DE LA MASĂ! Auzi, să mă lase fără maşină! În cele din urmă, am acceptat. Dar am făcut scandal, clar? Mie nici nu mi-e foame fără maşini.

Am şi dormit la gădiniţă. Nu mult, că am avut emoţii şi m-am trezit mai devreme şi cam fleaşcă... dar cu toţii avem accidente, nu? Oricum, am mâncat şi am dormit moderat, dar le-am făcut pe toate, ca băieţii mari. Şi am fost şi cuminte, am primit calificativ de JMecheri. Cu JM mare, da?! Am şi colorat. Şi nu pe pereţi! Pe foaie! O să primesc portofoliu la sfârşitul anului, că sunt băiat strângător. O să vedeţi voi! Şi o să merg şi la spectacole!

Gata, vă mai povestesc şi mâine!

21

Ce o să faceţi în dimineaţa asta? O să vă bucuraţi de iarnă, poate? O să înjuraţi drumurile necurăţate? O să fiţi nostalgici? Sceptici? "Ce ar fi fost dacă...", "Cum ar fi fost dacă mai trăia...". O să vă duceţi copiii să vadă şi ei unde s-a murit acum 21 de ani? Să vadă şi să nu uite! Să nu uite, ce? Ce anume facem noi zilele astea, în fiecare sfârşit de decembrie? Ne cuprind remuşcările? Ne învingem temerile? Ne reprimăm lehamitea? Sila? Saturaţia de România? De "ţara asta de doi lei"? De Duminica Orbului, de Armata e cu noi, De Jos Ceauşescu, Jos Comunismul, de mineriade, de credinţa în Dumnezeu a lui Iliescu şi de structurile învingătoare ale veşnicei neprezente Securităţi, de amânările NATO, de fraude electorale, de aderare europeană şi de acorduri financiare? Pe vremuri, Măria Sa Vlad-Vodă a pus 200 de nebuni să atace noaptea 100.000 de oşteni ai Semilunii. Ca să nu mai plătească haraci... de 550 de ani ţara asta nu a mai fost liberă. Am plătit scump naivitatea de a crede că suntem liberi.

Şi totuşi... "Aici s-a murit pentru libertate". Pentru care libertate? A cuvântului? A liberei iniţiave? A circulaţiei bunurilor şi capitalurilor? A noastră în fiecare duminică, fără legătură cu ultima cifră din numărul de înmatriculare? A alimentaţiei iraţionale? A dezagregării morale? A cui libertate?

Eu nu ştiu să-i spun copilului meu de ce s-a murit acum 21 de ani. Eu nu aş şti să-i spun ce s-a întâmplat atunci. Ştiu că n-aş avea cum să-i explic de ce, dacă m-aş duce într-o piaţa unde acum zace un monument de marmură gravată, "protocolar, păzit de soldaţi" (vorba unui Mare Oltean, care mai stă de vorbă cu cei căzuţi prin Timişoara, în acordurile cobzei...), la care se adună oameni pe care îi vede la televizor că vorbesc lucruri ciudate şi aştern, cu gravă mină de eroi, coroane de flori cu lente pe care flutură mesaje posace şi gri ca şi istoria acestor zile, n-aş şti, aşadar, să-i spun de ce aud hohotitul de hienă al mitralierei şi uruitul cinematografic al coloanelor blindate...

Cine sunteţi, oameni buni, de v-aţi dus cu pieptul gol să opriţi tancurile Armatei Republicii Socialiste România şi diversioniştii sovietici? Cine sunteţi, trădători de neam, care i-aţi împuşcat pe cei veniţi să apere Revoluţia? Cine sunteţi, iluştri asasini care aţi tras în români? Cine suntem, eternii ipocriţi care vorbim sec, scriem pustiu şi ne resemnăm individual spre un sictir colectiv şi o lehamite naţională?

Am decupat o stemă de pe drapel şi am lăsat un gol identitar în istoria recentă. Cine mai suntem noi, pata asta de pe hartă unde prinţi vin să facă turism şi militari din fostele colonii ale aceloraşi prinţi vin să pună scuturi? Cine am ajuns noi, să ne apărăm de cineva care nu ne atacă? Şi să ne strângem mâna cu cei care ar trage, din nou, în noi, dacă am ieşi iar în stradă...?

Cine suntem, liberilor? Acum şi mai mulţi ani, dintr-un impuls vechi de veacuri, am trecut o apă ca să cerem pământ. Oameni la fel de tineri au plecat să ia cu arma ce nu li se luase, dar NI se luase. N-au reuşit. Au murit şi ei degeaba? Ardealul e la noi, dar ne uităm peste Prut cum se uită băcanii din Pesta la profesorii din Miercurea-Ciuc.

Şi acum încă şi mai mulţi ani, am trecut nişte munţi să luăm alt pământ, care nu era deloc al nostru... "Al Nostru". Care noi? Nici nu ne putem asuma un colectiv de persoana întâi. S-a sfărâmat un Imperiu şi a luat fiecare neam ce a apucat. Neamurile s-au strâns laolaltă, ca să-şi vadă fiecare de nevoia şi sărăcia lui. Şi ce am câştigat?

Acum suntem la umbra tulbure a unei istorii pe care ne-o asumăm parţial, uitând de veşnicele trădări politice care ne-au adus unde suntem.

Aici, la doi paşi de mine, scrie pe o cruce: "Ori punem pumnul în pieptul furtunii, ori pierim!" E prea grea crucea asta pentru noi?

patu tecusi

Ata e matina Audi, că aie patu tecusi! ata e metedes, că aie o tea! ata e nitan! matina eno! matina de-u! matina datia! ata e matina chia, caie e a noata! ata e matina dombodam! matina dodo! ata e tod, matina a u Bunu Naie! matina mitubisi! ata e matina toiota! ata e bede! ata e matina pote, caie a dis buni Tintina! ata e datia, matina omâneacă! ata e mada! matina dip! ata e titoien, caie aie Mimi! ata e matina pedo! ata e aodăh! ata e ecus! ata e koda, cu pataie ede! ata e autobus metedes! ata e tiughiai! ata e tuduchi! matina oda! ata e caomn de gunoi! aţe buuuuuuuuuuuuuuuuuuuuummmmm matina câd mede! Ata e matina de cuse tubau!


N-aţi înţeles mare lucru, nu? Nici nu e de mirare, mămici şi cititori, dacă nu vă plac maşinuţele, maşinile, autovehiculele şi motoarele cu ardere internă. Dacă aveţi o colecţie de maşinuţe (subliniez, muscle-cars from the 70's), atunci poate vă pricepeţi, dacă nu, atunci o să sune a extraterestreză ce scriu mai departe: Nova SS 360, Thunderbird 400, AAR Cuda, Charger, Challenger, Judge. în ordine, Chevrolet, Ford, Plymouth, Dodge, Dodge, Pontiac. Maşinile americane din filmele cu Steve McQueen, maşinile de legendă ale anilor 60-70, maşinile care diferă de trenuri prin aceea că trenurile consumă ceva mai puţin la suta de kilometri şi au motoare un pic mai mici.

Dar să lăsăm discuţiile de amănunt la o parte, vreţi traducerea primului paragraf, nu? După cum urmează:

"Asta e maşină Audi, că are patru cercuri! Asta e MErcedes, că are o stea! Asta e Nissan! Maşina Renault! Maşina Daewoo! Maşina Dacia! Asta e maşină Kia, care e a noastră! Asta e maşina Volkswagen! Maşina Volvo! Maşina Ford, a lu' Bunu Nae. Maşina Mitsubishi! Maşina Toyota! Maşina BMW! Maşina Porsche, de care mi-a zis Buni TinTina. Asta e Dacia, maşina românească! Asta e Mazda! Maşina Jeep! Maşina Citroen, de care are Mimi! Maşina Peugeot! Asta e Land Rover! Asta e Lexus! Asta e Skoda, cu pasăre verde. Ăsta e autobuz Mercedes! Asta e Hyundai! Asta e Suzuki! Maşina Honda! Asta e camion de gunoi! Face Vruuuuuuum maşina când merge! Asta e maşină de curse Subaru!"


Deocamdată nu am văzut pe stradă maşini Lamborghini, Ferrari, Bentley, Maybach, Bugatti ori Rolls-Royce, că le ştiam şi pe alea...

glasul roţilor de tren

măi oameni şi fraţilor, am fost la Buşteni! că am făcut doi ani întregi, nu că aşa am vrut eu, m-au luat ăştia cu japca. în fine, am dormit pe drum, ca să nu mă tot bată la cap cu întrebări savante - "care e stânga? cum face raţa? cum faci tu AMIN? unde e măseaua? ia spune poezia cu pisicuţa pis-pis-pis..." şi alte prostii. aşa, dorm şi mă odihnesc şi eu puţin, că stau ăştia pe capul meu toată ziua altfel...
la Buşteni, m-am trezit. Taman la fix, că ajunseserăm. Vreme frumoasă, nor şi piatra Caraimanului peste ei. Iar la restaurant nu era nimeni, în afară de noi. Şi un bazin cu păstrăvi. Vii. Păstrăvii, adică. Vii-vii, da' ai naibii, stăteau numa' pe fundu' bazinului, la doi metri sub apă, şi aia rece. Deci i-am crezut pe cuvânt că acolo sunt. Şi am primit cadouri. MUUUUULTE. şi MAAAAAAAAAAAAAAARI! şi toate numa' jucării de lemn. Foarte frumoase, după ce le-am desfăcut pe toate, am plecat un pic afară şi i-am lăsat să facă ordine. Eu mi-am luat bicicleta fără pedale şi m-am dus să-mi ascut vârfurile de la pantofi. mă rog, bascheţi cu bot de cauciuc, din ăia care se fac precum guma de şters - aia lungă, cu girafă pe ea, dacă ştiţi - după ce îi târâi câteva zeci de kilometri pe asfalt.

Buuuuuun. Am alergat ce am alergat, pe urmă am şters-o către Sinaia. Nu, nu doar eu, toţi. Mami şi tati au avut câteva probleme să mă convingă să mă urc în maşină, dar i-am lăsat să câştige, că mi-au promis că mergem să vedem trenul. şi l-am văzut. MOOOOOOOOAAAAAAAAAAAAAAMĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ, câtamai cel mai mare tren pe care l-am văzut eu vreodată! o ditamai locomotiva neagră cu roşu, cu biele şi aburi, un monstru preistoric care de-abia ar fi atins 60 de kilometri pe oră în zilele ei bune. tati era în delir, Bunu' Naie (scris cum s-aude) s-a căţărat foarte gimnastic pe măgăoaie şi a insistat să mă ia cu el - ceea ce a şi făcut, că nici pe tati nu l-a dus capu' mai departe şi s-a urcat şi el. Şi uite aşa am apucat să trag de manivelele alea vechi şi să citesc dublu-manometre. părea interesant ce făceau ăia doi acolo, aşa că m-am băgat şi eu între ei. da' era cam strâmtă cabina şi era oricum întunecoasă - oare cum vedeau noaptea? deschideau uşiţa cazanului de cărbuni? că n-am văzut un singur display digital în balena aia de fier. ceea ce nu e ceva rău, îi stătea bine, bunicuţă de tren, aşa...

dar pe urmă ne-am dat jos din locomotivă. şi ne-am urcat pe bot, peste plug, între tampoane. băieţele, ce mai privelişte! păi cred şi eu că a luat Abidu' (citiţi, vă rog frumos, RAPID BUCUREŞTI, cea mai frumoasă echipă din lume) meu şase cupe la rând pe vremea aia, doar când vedeau băieţii ditamai vaporu' pe roţi şi era suficient... apropo de Abid, seara am program de obam cu tati (evident, nu e bridge şi nici darts, e fotbal) şi, invariabil, gol dă numai Abidu'. şi apropo de Abid, din nou, ce m-a speriat nebunu' ăla când a dat Rapidu' gol la Tel Aviv! auzi, s-a apucat să strige fără mine şi eu n-am ştiut! şi ne-am uitat la meci, da' n-a dat şi el o bere...

mai întrebaţi-mă! eu mai am de povestit. de exemplu, vă pot povesti că tati şi mami se bucură că vorbesc cu ei în propoziţii de minim 4 cuvinte, că ştiu cum îi cheamă şi pe ei, şi pe buni, şi pe buni, şi pe bunu, şi pe mătuşa, şi pe alţi mătuşi şi unchi. şi câţi ani am, şi mai multe amănunte de felul ăsta, cum ar fi că ştiu care e maşina lu' bunu şi care e a mea, cunosc culorile şi pot să număr până la 10. şi identific toate cifrele. nimic anormal...

vă transmit salutul meu cordial! şi vă aştept cu întrebări.

P.S. nu a mai completat tati la dicţionar, pentru că e redundant. un dicţionar corect nu e un dicţionar...

NOUTĂŢI

Ştiu, nu ne-am mai auzit de ceva vreme... cam multişor, orice s-ar zice, dar am revenit. habar n-aveţi câte s-au schimbat! (normal, că nu v-am mai spus.) dar o să le aflaţi:

am fost la munte, la pădure (a budi), am cules ciuperci (tupeti), afine (antin) - p-astea le-am şi mâncat cu o poftă de începutul sfârşitului lumii, moaaaamă ce bune sunt! am cules şi zmeură, bună şi aia, nimic de zis, dar nu la fel de mult precum tocăniţa de iepure - ce vreţi, ne plac bunătăţile rafinate. chiar şi alea dublu rafinate, gen horincă, deşi mai aveam atât de puţin să ajuns la păhăruţu' lu' tati... în fine, m-am consolat cu bere (beie), care e BUUUUUUUUUUN! ba dau! BUUUUN! ba dau! (asta înseamnă mai dau!) ca să mă dreg, rad nişte pimimi gambim. de fapt, gaaaaaaam-bim! (v-aţi prins, e pepene galben). iar la masă cer cane=carne, deşi nici cartofu' nu e rău! ca să nu mai vorbesc de ciorbă... nu-i vorbă, mâncare să fie, că poftă am eu cât cuprinde! numa' să apuc să alerg un pic înainte, vreo trei-patru ceasuri, să nu fie ziua pierdută:D.

aşa... ce am mai făcut! a da, am mers la salină. uoooooooaaaaaaaaaauuuuuuuuu, ce roată maaaaaaareeeee! totul a fost frumos până la barcă: era coadă! lucru inacceptabil, căci coada e ceva câh, desuet, proletar şi pentru plebe. eu nu stau la coadă, să fie claaaaaaaaaaaaaar! DAAAAAAAAAA?! eu VREAAAAAAAUUUUUU în BAAAAAAAAAAAARCĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ! BAAAAAAAACAAAAAAAAAAAAAAAaa! AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA! şi mai şi sar dacă nu mă duceţi în barcă acuma!!!!!!!!!! ACUMAAAAAAAAAAAAAAAA...aaaa, suntem în barcă, în fine!? păi hai, acţiune, vâsle! viraje, valuri, spumă, tot tacâmul! aaaaa, e apă sărată!? şi ce, nu merge să faci valuri? ba merge! să fie valuuuuuuriiiiiiii...ia uiteeee, ce mareeeeeee e sala astaaaaaaaa.... aaaaaaaaa-uuuuuuuuuuuteeeeeeeeeeeee-maaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiii (a se citi IA UITE, MAMI! cu cel mai mirat ton din lume, un ton care să evoce, fără putinţă de tăgadă, că pământul e pătrat, sau că oamenii merg pe soare, sau ceva similar şi de o magnitudine cel puţin cosmică).

am mai mers şi la chei. de fapt, la Chei. ale Turzii. foaaaaaaaaarte frumos, mai ales când am mers eu singur pe poteca aia îngustă unde te poţi ţine de un cablu:D. foarte interesant, mami era ghina=grena la faţă, deşi mie nu mi se părea cald. nici tati nu prea prea încântat de entuziasmul meu de a merge absolut singur pe poteca aia bolovănoasă fără să îl ţin de mână. d-aia m-a şi luat în cârcă, la un moment dat. da' i-am făcut-o şi eu lui. m-a luat somnu' la el în cârcă! na, acumă să te văd ce te mai faaaaaaaaahhhhhh.....


(CEVA MAI TÂRZIU....)

am fost şi la berărie, la Ursus Cluj. foarte frumos, ce de lumini au oamenii ăia acolo, nici nu vă imaginaţi. poate ar fi fost util să pună una şi la intrare, să ştii unde e berăria cu pricina... cel puţin aşa am înţeles eu din ce a înşirat tati d-aoclo, de la volan. era, oricum, ceva religios, că a pomenit nişte biserici şi ceva sfinţi când le-a sugerat ălora să pună un indicator către berărie... mă rog, eu unul am fost tare pios în momentele alea. noroc că am coborât şi mi-a trecut repede.

pe urmă am fost la ţară: sunteţi atenţi, da? câini-pisici-pui-purcei-curcani-cai-viţei-roşii-mere-cartofi-ardei-prune-ţigan. ce vă miraţi aşa? dindan=ţigan e un căţel. a u mamaie dodida= al lu' mamaie dodiţa (o mătuşa d-a mea, n-o ştiţi voi...)

pe urmă am fost la cealaltă ţară: iepuri-viţei-pui-vacă-cai-câini-pruni-pădure-gârlă-mure-cătină! a fost magistral, ce să mai spun! la amândouă ţările.

nu v-am spus, am vrut să ia acasă doi căţei: pe Rozi (Odi), care e un câine mic, şi pe Bruno (Bumo), care e un câine mare. dar nu m-am decis, aşa că toată ziua am cântărit situaţia MăcăMaie-MăcăMaie (mică-mare-mică-mare)... în cele din urmă au rămas la stăpânii lor amândoi, deşi Bruno s-a culcat pe picioarele lui tati la un monet dat...

cam asta am făcut eu în utlima perioadă, în afară de faptul că am învăţat să vorbesc în propoziţii, să număr până la 10 şi să cunosc cifrele şi culorile. aaaaaaaa, şi am scris pe perete, cu un cuntun (creion) colorat.altfel, ce să vă mai zic? că mă urc singur pe scaunul de masă şi pe caii din parc, ăia pe care se dau copii huţa? neinteresant, nu-i aşa? mare scofală, o face orice copil de trei ani... dar eu n-am mai aşteptat încă un an

NOUTĂŢI

Escadrila de departe

AOAO! TAPTA! APAPI!! AOOAOOOO! APAPPPPPIIIIIIII!!!!!!!! TAAAAAAAPPTAAAAAAAAA!!!!! BAO! API! AOAO! TAPTA!


(...3 ore mai târziu...)

AAAAAOOOOOOOOOOOOOOAAAAAAAAAAOOOOOOOOOOOOO!!!!!!!!! TAAAAAAAAAAAAAAAPTAAAAAAAAAAAAAAAAA! TU! APAAAAAAAAAAAAAPPPPPIIIIIIIIIII! AOOOOOOOOOOAOOOOOOOOOOOOOO! BAAAAAAAAAAOOOOOOOO! APPPPPIIIIIIIIIII!

traducere:

aoao=avion
tapta=elicopter
apapi=aproape
api=înapoi
bao=zboară
tu=sus

Aşa a decurs a doua jumătate a zilei de 4 iunie, anul Domnului 2011, la aerodromul/câmpul de la Clinceni. unde s-a ţinut un preafrumos spectacol de acrobaţie aeriană. foarte, foarte frumos. spectaculos cât cuprinde. şi gălăgios până peste cap. Carol, nu spectacolul. imaginaţi-vă un băieţel de un an şi 9 luni fără două săptămâni care reuşeşte să acopere la sol zgomotul produs de nişte avioane YAK-52, fiecare echipat cu motor radial de zece mii două sute de centimetri cubi! 10 litri întregi şi încă o cană! vă daţi seama? [pentru mămici: imaginaţi-vă un tractor care zboară, ca să vă faceţi o idee de capabilităţile de gălăgie ale unui astfel de utilaj... vă zic eu, e MARE!] dar Carol a reuşit să facă mai MULT scandal decât escadrila de avioane! de fapt, după vreo jumătate de oră de textul de mai sus, în jurul nostru - eu fiind postamentul pe care stătea Gălăgiosul Antiaerian, la mine în cârcă - se făcuse brusc liber. adică, pentru o imagine clară, lumea se cam dusese mai încolo preţ de 10 metri. măcar de acolo, de la distanţă, reuşeau să audă avioanele...

eu am convingerea că avioanele zburau numai pentru că le era frică să nu fie luate în rafale de ovaţii de Gălăgiosul Antiaerian. prea făceau ce le zicea feciorul nostru - când striga APAPI, alea veneau exagerat de aproape de pământ. la un moment dat, un pilot a sfeclit-o atât de rău că a zburat la un metru de pământ. cu capul în jos! timp de 300 de metri!!! şi când o escadrilă a efectuat nişte acrobaţii în formaţie, a fost jalea de pe lume: toate bune şi frumoase, cât au zburat împreună, aripă la aripă, dar când s-au desfăcut ca un buchet de lalele la 200 de metri altitudine şi pe rumă au luat-o care încotro, dar toate spre pământ, a fost nenorocire! cum faci să te uiţi, cun un singru cap, utilat cu doi ochi, după cinci avioane?! apelezi la planul de rezervă: le strigi să vină API! (<înapoi>, nu mai citiţi sus...) şi fiarele alea zburătoare s-au întors aproape.

una peste alta, a fost extraordinar de frumos. şi de sonic. când am plecat de acolo era aşa de multă linişte, că îmi doream la un moment dat să mai treacă o râjniţă din aia huruitoare prin preajmă, doar-doar mai zice cineva ceva. dar nu. Cineva-ul era cu supra măsură de botos, pe motiv să se terminase zborul, artificiile şi scandalul. şi că mergem acasă să dormim... păi ce, mitralierele antiaeriene dorm?!

Cum, De Ce şi Pentru Cine

"Mai e aşa de puţin!!! OOOOFFFFFF, ce rău e să fi mititel şi să nu-ţi ajungă picioarele unde vrei tu! dar lasă, că voinţa ţine loc şi de pitoane, şi de coardă, şi de orice! şi mai e şi rece escalada asta... trebuia să-mi fi pus ceva pe mine, că e friguţ. dar dacă mă uit cât mai am, mă încălzesc. mai e mai puţin de o aruncătură de băţ. chiar o aruncătură de băţ de chibrit! uite, pun piciorul aici, pe scoaba asta, cu mâna mă spijin bine pe peretele ăsta perfect vertical de aici şi împing puternic! gata!!!! am ajuns aproape, mai trebuie doar să desprind mâna stângă şi să fac semnul victoriei. CE SENZAŢIE! ce splendoare e aici, de sus! lumea e mai frumoasă, mai curată, mai... altfel. uite, noroc cu apa asta rece, să-ţi dai pe faţă, să te răcoreşti, că altfel... şi adie un pic vântul - o fericire! în fine, nu e timp de pierdut, se aud paşi duduiţi de undeva, din faţă, de peste coamă! vine cineva! repede-repede, încă doi pumni de apă pe faţă şi apoi ce-o fi, o fi! ce mare scofală?! doar n-am răsturnat munţii... ia uite, mami, unde am ajuns, aici sus, eu singur! cum? CE-AI SPUS?! să mă dau jos?! nici mituit cu ciorbă, chiar de-ar fi să mă plăteşti în ore de vizionare de episoade Robotzi. sau chiar TaeBoExtremeCardioWorkOut cu Billy Blanks! NUUUUUUUUUUUUUUUUU! NUUUUUUUUUUU VREEEEEEEEEEEEEAAAAAAAAAAAAAAUUUUUUUUUUU JJJOOOOOOOOOOOOOOSSSSSSSSSSSSSSS!!!!!!!!!!! DEEEEEEEEEEEE CEEEEEEEEEEEEEE?????" plânsplânsplânsplânsorăcăiturlatchirăitplânsagitatzbătutplânsplânsplânsPLÂNS!

nu, băiatul meu n-a răsturnat munţii şi nici n-a cucerit ceva mai mare ca Everestul. El s-a urcat în chiuvetă.